Uşile sunt făcute pentru a fi deschise

  • 0

Uşile sunt făcute pentru a fi deschise

panorama_curmatura

 

 

 

Pe lângă copilaşii aceia drăgălaşi care dau replici trăsnite chiar şi ursului care le-ar putea ieşi în cale, pe lângă copiii aceia frumoşi care râd când văd soarele şi încep să înţeleagă magia focului de tabără, la cercetaşi există şi exploratorii… un fel de lupişori mai prevăzători sau de temerari care încă n-au aflat că nu mai sunt copii şi care vor zăbovi în cetate până când vor deveni majori. Din acest punct de vedere (şi nu numai) cei patru ani pe care cercetaşul îi petrece ca explorator sunt cei mai spectaculoşi.

Cât de spectaculoasă poate fi viaţa de explorator depinde în foarte mare măsură de felul în care fiecare adolescent îşi doreşte să o experimenteze şi, de la educaţia cercetaşului până la scopul organizaţiei, totul se raportează la această unitate. Lupişorii şi apoi temerarii se pregătesc pentru a deveni exploratori, iar seniorii rămân exploratori, orientaţi spre a împărtăşi societăţii experienţele care i-au marcat în cei patru ani de dinaintea majoratului.

Vă propun să inaugurăm cu acest articol, o serie de poveşti din viaţa exploratorilor, pe care să le scriem împreună. Dacă aveţi un episod de acest gen pe care credeţi că merită să-l vadă toată lumea, vă aştept propunerile la adresa adi.popescu@scout.ro.

Prima poveste e din partea casei:

Urcasem cu o seară înainte încărcaţi şi repede de la Zărneşti la Curmătura, unde cabanierul ne-a dat de ales între două camere cu câte 4 paturi sau una cu 8. Noi eram vreo 12… aşa că am ales-o pe cea cu 8 ca să fie cald şi să stăm la grămadă şi la poveşti.

Am adormit repede. Cât de oboseală, cât la gândul că a doua zi aveam să urcăm pe creastă, noaptea a trecut repede, iar dimineaţa a venit nefiresc de timidă. Fără claxoane, fără pături scuturate de vecinul de deasupra, fără vecina care ascultă radio în duşmănie, fără goliri zgomotoase ale bazinelor cu apă de la baie, fără… oraş, de fapt. Era atât de linişte, încât nici nu ştiai cum trebuie să reacţionezi…

Am început prin a ne întinde, a ne uita pe după pătură unii la alţii şi, finalmente, am început să ne ridicăm. Abia mai ştiam pe unde am mers aseară şi cum am ajuns aici. În afară de becul care mânjea cabana cu o umbră de lumină, nimeni nu ne-a spus ce-i în jurul nostru. Aşa că, spre disperarea celor îngroziţi de frigul care urma să ne cotropească subit camera, m-am dus cu încredere la uşă şi apucând cu dezinteres clanţa, am deschis uşa privind cu lehamite afară… şi m-am blocat.

În spatele meu mormăielile au încetat subit şi m-am simţit ca prezentatorul care urma să anunţe câştigătoarea Miss Univers… Afară era o privelişte care te lăsa fără cuvinte. M-am dat într-o parte ceremonios, iar cei care îşi puseseră pătura în cap pe post de scut împotriva frigului, au scos nişte ochi mari, după care li s-a văzut tot chipul luminat şi lăsând păturile de-o parte, s-au înghesuit la uşă… Panorama era pur şi simplu spectaculoasă.

În scurt timp am ieşit afară şi am trăit un al doilea şoc. Din spatele cabanei, soarele picta un zâmbet luminos pe creasta Pietrei Craiului, care părea că îşi întinde braţele să ne cuprindă. Eram într-un colţ de rai. Spre vale, poiana lunguiaţă era îngrădită de brazi şi câteva fire de apă izvorâte din preajma noastră îşi vedeau de treabă clipocind peste bolovani spre poalele munţilor. În zare, alte dealuri se umflau pe sub păduri, ridicând spre cer pâlcuri de brazi la fel de falnici ca şi cei care creşteau în faţa cabanei.

Dacă te întorceai prea repede cu faţa spre creastă, părea că vei surprinde şi muntele meditând la podişul neregulat ce desparte Bucegii de Piatra Craiului şi care pare că a fost uitat acolo din vremea când Dumnezeu şi-a adunat pământul pentru a înălţa munţii.

Nu mi-am propus să scriu despre experienţele din hike-ul propriu zis, cât să vă îndemn să medităm la genul acesta de momente care pot să ne marcheze pe viaţă. Frumuseţea unei astfel de clipe, simplă şi sinceră, face ca astfel de momente să devină magice, unice, memorabile… aşa cum pot fi toate cele trăite la exploratori, dacă ştii să le priveşti din perspectiva corectă.

Să nu uităm însă că la fel de important trebuie să fie şi felul în care ştim să facem din aceste experienţe puncte de sprijin în dezvoltarea personală. Pentru că până la urmă, la asta se rezumă tot scopul acestui proces pe care mulţi îl numesc distracţie, iar cei care îl înţeleg cu adevărat îi spun „educaţie pentru viaţă”…

Adrian Popescu – Echipa Pedagogica pentru Exploratori

Comments

comments


Leave a Reply