Category Archives: Echipa Pedagogica pentru Exploratori

  • 0

La multi ani, exploratori!

2015 se anunta un an la fel de plin si de aceea va dorim mult spor, energie si voie buna! 

Va multumim pentru pentru inspiratie, idei excelente, feedback si zambete!

Cu mult drag,
Echipa ENEx

 

explo


  • 0

Am explorat cetatea. Acum, încotro?

marele_proiect            Mulți dintre noi ne întrebăm în ultimul an de explorare ce vom face după marele proiect. Vom continua să activăm în centrul local, dar ce o să facem mai exact? O să devenim direct lideri sau ne vom încheia viața de cercetaș odată cu plecarea la facultate în alt oraș? Sunt multe întrebări care ne frământă în acest ultim an de explorare.
Din fericire, nu trebuie să ne mai îngrijorăm în ultimul an de liceu în ceea ce privește cercetășia. După cum bine știți, lupișorul, după ce iese din junglă, ajunge în câmpie unde va avea parte de aventurile temerarului până în vârf munte. Acolo, acesta descoperă cetatea explotatorilor, etapă pe care şi voi aţi parcurs-o timp de câţiva ani. Cu toate acestea, aventura nu se oprește când exploratorul nostru termină de explorat cetatea și pornește într-o călătorie alături de seniori, o călătorie în care va păși pe multe cărări care nu sunt uşoare. „Apar suişuri şi coborâşuri, prăpăstiile descurajărilor, dar şi priveliştile senine ale speranţei“, se arată în călătoria seniorilor.
Poți să activezi ca senior în centrul tău local, dar asta nu împiedică implicarea ta în lucrul cu una dintre grupele de vârstă mai mici, serniorul fiind un tânar lider care în călătoria sa învață, de asemenea, să devina un lider responsabil.
Exploratorii care, din păcate, trebuie să-și părăsească orașul natal odată cu alegerea facultății, pot sa activeze în Centrele Universitare de seniori din orașul în care se vor muta. Cu toate acestea, legatura cu centrul local rămâne foarte strânsă, aceștia aparţin în continuare de acesta și se pot implica în activități când merg acasă. Centrul Universitar este o alternativă pentru tinerii studenți care nu pot ajunge la toate întâlnirile de acasă.

Centre Universitare din țară:

 

                                                                    Andreea – Echipa Naționala de eXploratori


  • 0

Arta de a învăța să urcăm în trenul corect

 

tren_de_epoca_2-1600x1200

Era o după amiază ploioasă de octombrie. Telefoanele sunau neîncetat,  căci a doua zi avea să se întâmple mult așteptata ieșire de toamnă. Se pleacă … nu se pleacă…. Afară plouă… Ce va fi mâine? Deja aveam experiența unei amânarii din cauza vremii nefavorabile. Eram eu, liderul de unitate, cea care a decis pentru exploratorii unității EXploratozauri să amân acea ieșire pe Ceahlău. Am simți că i-am dezamagit data trecută și prin urmare am  considerat, că sunt suficient de mari pentru a decide ei. Am dat frâiele in mâninile lor și m-am lasat purtată de deciziile luate de ei. Avem nevoie  să creștem, iar împreună putem să ne dezvoltăm mai armonios, mai frumos, complet.

Verva plecării este în toi, Ștefi se ocupă de tot. Ce bine este! Telefoane la ceilalți din patrulă, telefoane la cabană, la CFR pentru a afla mersul trenurilor și cât costă biletul. Din când în când mă sună pentru a se asigura că face bine ceea ce face. O încurajez să continue, iar ea cu jumătate de voce mă roagă să vorbesc cu mama unei exploratoare care nu este decisă să își lase fiica cu noi. Ok! Sun la mama care își protejează fiica cu ardoare, discut cu ea, însă afară plouă torențial și e destul de dificil să îi explic că nu are de ce să îi fie frică, fiindcă vremea va fi bună, soare, iar noi suntem Cercetași de încredere. Consecința… Noua venită în mare familie a cercetașilor nu a venit cu noi. Sper să vină data viitoare.

Ziua de vineri trece cu rapiditate și pe seară încă ne întrebăm dacă plecăm sau nu plecăm. Cabana Dochia ne anunțat ca este în renovare și nu au locuri de cazare. Incertitudinea plutește în aer. Dragoș, un Cercetaș de mai bine de 11 ani ne anunță că el nu mai vine, deoarece nu se știe unde vom dormi. Ce organizare e asta? Îi explic cu calm că, dacă nu avem cazare la cabana Dochia, în secret speram încă să renuțe careva la rezervarea de la cabana, vom merge la schitul aflat în apropierea cabanei și dacă nici acolo nu avem șanse pentru cazare, vom coborî la Fântânele. Se liniștește și decide să vină cu noi.  Așadar tinerii au hotărât: PLECĂM!!!

Dacă plouă, dacă ninge noi vrem pe munte, vrem să trăim o nouă experiență, cea a luării unei decizi. Importantă pentru noi! Să plecăm pe Ceahlău. Cu inima cât un purice susțin decizia luată de ei, și îmi doresc ca vremea să țină cu noi să fie soare, fără noroi sau ceață sau cine știe ce aventură trasnită.

Bine atunci, să mergem, ne vedem la 4.00 în gară. Nu uitați carnetul de elev, haina de ploaie, bocanci…. Să înceapă aventura!!! Ajung în gară la ora 4, trecute fix, agitată și cu întrebări de ce nu au luat biletele încă, cum este cu organizarea, unde este trenul, la care linie a tras. Timpul trece cu rapiditate de parcă e la maraton. Doamna de la bilete se uită lung la noi și ne spune să ne grăbim, căci trenul mai are câteva minute și pleacă. Încurajez adolescenții care sunt cu mine să fugă la tren să urce că îi ajung din urmă. Zis și făcut! Cu rucsaci în spate alegăm prin gară deciși să nu pierdem trenul.

Haideți! Unde sunteți? Suntem toți? De ce este atât de întuneric în trenul acesta? Pleacă o dată sau nu? Cu toți eram enuziasmați de plecarea noastră…. IUHUUUU… în sfârșit se pleacă mergem pe Ceahlău.  Traseul l-am ales eu…. Poiana Maicilor urcat… să trăim muntele din plin… coborârea vom vedea Lutu roșu sau, și mai incitant, Jgheabul cu hotar, pe acolo încă nu coborâsem. Era ceva nou și pentru mine. Pleacă o dată trenul acesta? Ceasul arată 4.23, iar trenul ar fi trebuit să plece la 4.19. Ce se întâmplă? Are întârziere? Cum așa… doar e personal și e capăt de linie, nu are cum să întârzie. Încep să am semne de întrebare. Întunericul din tren și inerția acestuia mă nelinișteau din ce în ce mai mult. Dragilor, am urcat în trenul corect?! Sunteți siguri că v-ați uitat pe tabliță ce scrie, îi intreb neliniștită?! Ei, în cor: DAAAAAAAAA! Minutele treceau, iar neliniștea creștea. După alte 2-3 minute iau decizia să cobor să controlez ce se întâmplă. Tinerii mei erau liniștiți și chicoteau de bucuria ieșirii.

Cobor și privesc cum în depărtare se vedea trenul nostru plecând TUTUUUUU …. pufăia în depărtare… dar fără noi. Mă uit pe tablița de pe vagon și ce să vezi… surpriză… Tablița îmi spunea că am urcat în vagonul care va pleca la Piatra Neamț peste o ora circa și nu era cel care mergea la Bicaz. Urc cu viteză în vagon, disperată îi anunț că am urcat în trenul greșit. Îi  întreb puțin supărată: Voi nu v-ați uitat în ce tren a-ți urcat? Gata ce mai la deal la vale, ieșirea noastră părea să se termine înainte de a începe. Decid, mergem în continuare pe munte, așadar haideți să prindem trenul acesta minunat….. Repede în mașini și să fugim după tren. Îl ajungem cu greu din urmă. Abia în Piatra Neamț am reușit să urcăm în el. Prezentăm biletele controlorului care ne privește cu ochii cât cepele. Pe bilete scria Bacău-Bicaz, iar noi doar la Piatra Neamț am apărut în tren. Cine știe ce s-a întrebat, săracul de el…

Ne-am liniștit atunci când am învățat să urcăm în trenul corect! A fost o ieșire pe cinste, cum multe învățături și experiențe noi, inedite, căci era prima dată în viață când trenul pleca din gară și eu nu eram în el!

                                                Mioara Hușanu, Echipa Pedagogica pentru Exploratori

 

 

 


  • 0

Uşile sunt făcute pentru a fi deschise

panorama_curmatura

 

 

 

Pe lângă copilaşii aceia drăgălaşi care dau replici trăsnite chiar şi ursului care le-ar putea ieşi în cale, pe lângă copiii aceia frumoşi care râd când văd soarele şi încep să înţeleagă magia focului de tabără, la cercetaşi există şi exploratorii… un fel de lupişori mai prevăzători sau de temerari care încă n-au aflat că nu mai sunt copii şi care vor zăbovi în cetate până când vor deveni majori. Din acest punct de vedere (şi nu numai) cei patru ani pe care cercetaşul îi petrece ca explorator sunt cei mai spectaculoşi.

Cât de spectaculoasă poate fi viaţa de explorator depinde în foarte mare măsură de felul în care fiecare adolescent îşi doreşte să o experimenteze şi, de la educaţia cercetaşului până la scopul organizaţiei, totul se raportează la această unitate. Lupişorii şi apoi temerarii se pregătesc pentru a deveni exploratori, iar seniorii rămân exploratori, orientaţi spre a împărtăşi societăţii experienţele care i-au marcat în cei patru ani de dinaintea majoratului.

Vă propun să inaugurăm cu acest articol, o serie de poveşti din viaţa exploratorilor, pe care să le scriem împreună. Dacă aveţi un episod de acest gen pe care credeţi că merită să-l vadă toată lumea, vă aştept propunerile la adresa adi.popescu@scout.ro.

Prima poveste e din partea casei:

Urcasem cu o seară înainte încărcaţi şi repede de la Zărneşti la Curmătura, unde cabanierul ne-a dat de ales între două camere cu câte 4 paturi sau una cu 8. Noi eram vreo 12… aşa că am ales-o pe cea cu 8 ca să fie cald şi să stăm la grămadă şi la poveşti.

Am adormit repede. Cât de oboseală, cât la gândul că a doua zi aveam să urcăm pe creastă, noaptea a trecut repede, iar dimineaţa a venit nefiresc de timidă. Fără claxoane, fără pături scuturate de vecinul de deasupra, fără vecina care ascultă radio în duşmănie, fără goliri zgomotoase ale bazinelor cu apă de la baie, fără… oraş, de fapt. Era atât de linişte, încât nici nu ştiai cum trebuie să reacţionezi…

Am început prin a ne întinde, a ne uita pe după pătură unii la alţii şi, finalmente, am început să ne ridicăm. Abia mai ştiam pe unde am mers aseară şi cum am ajuns aici. În afară de becul care mânjea cabana cu o umbră de lumină, nimeni nu ne-a spus ce-i în jurul nostru. Aşa că, spre disperarea celor îngroziţi de frigul care urma să ne cotropească subit camera, m-am dus cu încredere la uşă şi apucând cu dezinteres clanţa, am deschis uşa privind cu lehamite afară… şi m-am blocat.

În spatele meu mormăielile au încetat subit şi m-am simţit ca prezentatorul care urma să anunţe câştigătoarea Miss Univers… Afară era o privelişte care te lăsa fără cuvinte. M-am dat într-o parte ceremonios, iar cei care îşi puseseră pătura în cap pe post de scut împotriva frigului, au scos nişte ochi mari, după care li s-a văzut tot chipul luminat şi lăsând păturile de-o parte, s-au înghesuit la uşă… Panorama era pur şi simplu spectaculoasă.

În scurt timp am ieşit afară şi am trăit un al doilea şoc. Din spatele cabanei, soarele picta un zâmbet luminos pe creasta Pietrei Craiului, care părea că îşi întinde braţele să ne cuprindă. Eram într-un colţ de rai. Spre vale, poiana lunguiaţă era îngrădită de brazi şi câteva fire de apă izvorâte din preajma noastră îşi vedeau de treabă clipocind peste bolovani spre poalele munţilor. În zare, alte dealuri se umflau pe sub păduri, ridicând spre cer pâlcuri de brazi la fel de falnici ca şi cei care creşteau în faţa cabanei.

Dacă te întorceai prea repede cu faţa spre creastă, părea că vei surprinde şi muntele meditând la podişul neregulat ce desparte Bucegii de Piatra Craiului şi care pare că a fost uitat acolo din vremea când Dumnezeu şi-a adunat pământul pentru a înălţa munţii.

Nu mi-am propus să scriu despre experienţele din hike-ul propriu zis, cât să vă îndemn să medităm la genul acesta de momente care pot să ne marcheze pe viaţă. Frumuseţea unei astfel de clipe, simplă şi sinceră, face ca astfel de momente să devină magice, unice, memorabile… aşa cum pot fi toate cele trăite la exploratori, dacă ştii să le priveşti din perspectiva corectă.

Să nu uităm însă că la fel de important trebuie să fie şi felul în care ştim să facem din aceste experienţe puncte de sprijin în dezvoltarea personală. Pentru că până la urmă, la asta se rezumă tot scopul acestui proces pe care mulţi îl numesc distracţie, iar cei care îl înţeleg cu adevărat îi spun „educaţie pentru viaţă”…

Adrian Popescu – Echipa Pedagogica pentru Exploratori